„Acoperământul Maicii Domnului”, o mănăstire ca o călătorie

Întemeierea unei mănăstiri este ca o călătorie. Ea presupune un scop, un plan, dar și bucuria de a sluji binelui. Adică lui Dumnezeu. Sfântul Marcu Ascetul spune că „Dumnezeu este începutul, mijlocul şi sfârşitul oricărui bine”. În lumina acestui adevăr, în tânărul așezământ, fiecare dimineață este un nou început, lumea se înnoiește cu fiecare respirare și totul se face binecuvântare. Rostul unui asemenea bine l-am descoperit și noi în lucrarea micii obști de la Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului”, din Bolintin Vale, Episcopia Giurgiului, deschisă la 1 octombrie 2023.

În viață, vine o vreme când simți că trebuie să te bucuri altfel. Și asta nu ține neapărat de vârstă, de întâmplări, ci vine din imboldul de a oferi ceva din tine semenilor. Uneori o emoție, alteori un gând, un gest, ori… o mănăstire! Genul acesta de oameni poartă o licărire în privire pe care nu o poți uita, pentru că darul lor se pripășește direct în inimă. Pe ei nu-i mai poți pierde din gândurile tale, oriunde ai fi, oriunde ai alerga în viața asta, pentru că îți dăruiesc de fapt o bucățică din sufletul lor, din nevoia lor umană de a se desăvârși, iubindu-i pe cei din jur. Din această categorie de oameni fac parte Ion și Mariana Roșu, familia care a dăruit semenilor o mănăstire. Pentru fapta lor, Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, le-a înmânat Ordinul „Maica Domnului Rugătoarea”, acordat de Patriarhul României, și l-a hirotonit întru diacon pe Ion Roșu, ctitorul Mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului” din Bolintin Vale, cu hramurile „Acoperământul Maicii Domnului” și „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”.

Darul unei familii

„Este a zecea și cea mai tânără mănăstire din Episcopia Giurgiului, ctitorită în cel de-al 17-lea an de păstorire al Preasfințitului Părinte Ambrozie. Ea fost înființată prin bunăvoința domnului Ion Roșu, astăzi diacon al mănăstirii noastre, și a soției sale, care au donat un domeniu și clădirile aferente, reprezentând curtea extinsă. Apoi au mai cumpărat un teren în spatele curții pe care l-au amenajat ca un parc de agrement, cu livadă, cu lac. Ulterior s-au gândit că ar fi de mai mare folos credincioșilor din zonă ca în acest loc să fie ridicată o mănăstire de maici, ceea ce s-a și întâmplat, cu binecuvântarea Episcopului nostru. A fost adusă aici maica stareță Cecilia Moldoveanu, de la Mănăstirea Găiseni, căreia i s-au alăturat alte șapte maici și surori, înjghebându-se astfel mica noastră obște. După aceea am venit și eu de la Mănăstirea Cornet din Arhiepiscopia Râmnicului, unde am fost stareț timp de 10 ani, întorcându-mă acasă, în Episcopia Giurgiului. S-a format astfel o familie duhovnicească frumoasă care, cu ajutorul lui Dumnezeu, a reușit într-un timp foarte scurt, 40 de zile, să construiască și biserica de lemn în care slujim în prezent. Astfel, locul acesta a căpătat viață și noi ne bucurăm pentru că avem în plan și alte proiecte”, ne-a creionat succint începuturile vieții monahale în acest loc părintele arhimandrit Macarie Șotârcă, duhovnicul așezământului.

Facă-se voia Ta!

Vorbind de familia duhovnicească de aici, trebuie adăugat faptul că ea îi cuprinde și pe numeroșii fii duhovnicești ai părintelui Macarie, care l-au cercetat încă de pe vremea în care slujea la Schitul Darvari din București, sau la Mănăstirea „Sfântul Ioan Rusul” din Episcopia Giurgiului, unde a fost stareț, care l-au căutat chiar și în Vâlcea, la Mănăstirea Cornet. „Acum ne-am regrupat aici, în coasta Bucureștiului, unde și pentru mine este mai bine, și pentru ei mai ușor să ne întâlnim. Deși trăim vremuri cu multe schimbări, oamenii aceștia au rămas aceiași. Unii dintre ei sunt preocupați de problemele actuale, dar majoritatea sunt foarte bine ancorați în credința în Dumnezeu și consideră că, indiferent ce vremuri vin, ele și trec. Important este să rămânem legați de Creator și astfel toate greutățile și încercările vor fi învinse. Aceasta este gândirea sănătoasă. Dacă citim viețile sfinților, vedem că și ei au trecut prin tot felul de încercări, pe care le-au depășit cu ajutorul credinței. La fel trebuie să facem și noi. Să rămânem aproape de El, cu nădejde, pentru că Dumnezeu ne va purta în timp și peste timp, ghidându-ne pe calea spre veșnicie. De aceea ne preocupăm ca în primul rând să acordăm atenție celor duhovnicești, și apoi celorlalte lucrări pe care le avem de făcut. Mai avem chilii de construit, pentru că sunt novice care doresc să intre în obște, mai avem de ridicat niște porți adecvate, o sală de mese și o bucătărie pentru viitoare proiecte sociale. Dorim să înființăm și o bibliotecă, să putem oferi o masă caldă după slujbă celor care vin la noi, să nu se grăbească să se întoarcă acasă, ci să mai rămână aici, într-un spațiu cu multă verdeață, frumos, duhovnicesc, să citească dacă vor cărți din biblioteca noastră. Ca și la Schitul Darvari, între betoanele orașului, unde rolul nostru ca slujitori ai lui Dumnezeu era esențial, și aici, în proximitatea Capitalei și la marginea orașului Bolintin Vale, misiunea monahilor este la fel de importantă, pentru că oamenii au nevoie de Dumnezeu. Venirea noastră în întâmpinarea lor le ușurează viața, pentru că ne pot întâlni mai lesne pentru un sfat duhovnicesc, pentru a-și alina sufletul. Pe noi nu ne afectează tumultul celor două orașe, pentru că ne-am creat oaza noastră de liniște aici, de pace și slujire, fiind de folos semenilor, accesibili în orice moment, ținând cont de planurile lui Dumnezeu mai întâi și apoi de ale noastre. Pentru că unde te duce El înseamnă că are nevoie de tine acolo, și tu trebuie să rodești unde te plantează. Constat însă, cu regret, că unii semeni acordă prea multă atenție conversațiilor cu propriile gânduri, fără să înțeleagă că din această lucrare vin uneori stările negative. De aceea eu cred că trebuie să fim mai optimiști. Mesajul Arhanghelului Gavriil către Fecioara Maria a fost «Bucură-te!» mai întâi, apoi i-a transmis vestea că a fost aleasă să-L poarte în pântece pe Mântuitorul lumii. Așa și noi trebuie mai întâi să ne bucurăm că Hristos a venit în lume pentru noi, S-a născut pentru noi a pătimit pentru noi și S-a răstignit pentru noi ca să avem viață veșnică, să redobândim cetățenia de fiu legitim al Împărăției cerurilor, și nădejdea că Dumnezeu ne iartă, ne iubește, ne primește la El. Important este să ne revenim în sine, să ne pocăim prin Taina Spovedaniei, să ne unim cu Hristos prin Sfânta Împărtă­șanie. Și, de aici, starea de bine, de bucurie, trebuie să fie permanentă. Să vedem tot timpul lucrurile bune, frumoase, și atunci toate problemele, încercările noastre cotidiene se vor duce. Să spunem mereu doar «Facă-se voia Ta!»”, ne-a mărturisit părintele arhimandrit Macarie Șotârcă.

În ajutorul oamenilor

În curtea mănăstirii, jur-împrejurul respiră a primăvară și a rugăciune. Un alt fel de mărturisire a Învierii, de potolire a setei și foamei după Dumnezeu, de ostoire a dorului după Hristos. Taină, suferință, bucurie și Cruce, pregustare din farmecul veacului ce va să vie. În acest loc, am „gustat” și noi începutul ca un adevăr mângâietor și încurajator, ca niște fii ai luminii și ai Învierii.

Pe maica stareță Cecilia Moldoveanu o știam demult. O întâlniserăm la Găiseni, unde scosese din gunoaie și uitare o biserică voievodală, făcând-o strălucitoare ca darul ce se pripășește direct în inimă. „Avem o obște de opt maici și surori. Se spune că pe acest loc ar fi existat cândva o așezare monahală, o biserică, dar nu am cercetat încă și nu avem date certe. Locul acesta frumos trebuie reconfigurat după nevoile noastre. Dorim foarte mult să venim în ajutorul oamenilor, în primul rând duhovnicește, dar și material, pentru că Biserica a fost întotdeauna implicată în viața semenilor. Vrem să materializăm proiecte pentru tineri, pentru copii și pentru oamenii nevoiași. Ne gândim să facem o cantină socială pentru persoanele defavorizate, să organizăm conferințe cu tinerii, să ne implicăm în viața copiilor cu ateliere de zi și cu alte activități. Dar va mai dura puțin până ne vom pune la punct cu toate acestea. Pentru început am înființat un atelier de pictură, unde lucrează maica Nicolaida, și unul de croitorie, pentru nevoile obștii, unde au ascultare maica Irina și sora Emilia”, ne mărturisește maica stareţă.

Înrâurire și luminare

Pe maica Nicolaida am întâlnit-o în atelierul de pictură. „Sunt monahie de 24 de ani și am venit aici de la Mănăstirea Bistrița, din Vâlcea. Am absolvit Artă sacră la Facultatea de Teologie Ortodoxă «Justinian Patriarhul» din București. În acest spațiu a funcționat inițial un paraclis, iar acum pictez aici icoanele necesare bisericii noastre. Nu încep niciodată o lucrare fără să rostesc «Rugăciunea iconarului». Icoana nu este doar un obiect decorativ, ea te duce la prototip. Adică dincolo de materie, făcându-te să-L vezi pe Cel nevăzut în chip material. Un fel de teofanie în culori. E o altă lume, aceea care te pune în genunchi în fața lui Dumnezeu, unde, înainte de toate, trebuie să te rogi. Să simți să faci lucrul acesta. Când realizezi o icoană, vine o înrâurire, o luminare de undeva. Dar pentru asta trebuie să te pregătești cu rugăciune. Iconarul este ca un lut în mâinile olarului. Metaforic vorbind, icoana este ca o naștere. Poate că de aceea când mă despart de o icoană, am impresia că rup ceva din mine, de parcă mi-aș da copilul!”, ne-a mărturisit maica Nicolaida.

Maica Irina, monahie de cinci ani, a venit aici de la Mănăstirea „Pantocrator”, din Episcopia Alexandriei și Teleormanului. „Atelierul este înființat de un an. Noi coasem îmbrăcăminte pentru maici, fuste, veste. Pentru mine mănăstirea este locul unde m-am împlinit sufletește. Ceea ce facem aici este deopotrivă ascultare și necesitate, iar rugăciunea reprezintă unirea cu Dumnezeu. Cea mai aproape rugăciune pentru mine este aceea pe care trebuie să o rostească tot timpul monahul, «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul», iar cel mai apropiat sfânt este Nectarie de la Eghina, care m-a ajutat în foarte multe privințe”, ne-a mărturisit monahia.