Prietenia cu Dumnezeu și cu sfinții - o relaţie care ne sfinţeşte

Într-o lume în care relațiile se schimbă rapid, iar prieteniile adesea sunt destrămate din cauza egoismului, a grabei sau a lipsei de timp, conceptul de prietenie cu Dumnezeu și cu sfinții Săi pare, la o vedere superficială, un concept îndepărtat, desuet. Și totuși, pentru omul care vrea să dea un sens vieţii, pentru sufletul care doreşte să se umple de lumină și pace, această prietenie devine una dintre cele mai autentice și durabile forme de relaționare.

Prietenia cu Dumnezeu este o chemare la rugăciune, la pocăinţă şi la împlinirea poruncilor dumnezeieşti. Dumnezeu nu este un judecător rece, nici un stăpân de neînduplecat. El se revelează în Scriptură ca un Tată iubitor și, mai mult decât atât, ca un Prieten adevărat. În Evanghelia după Ioan, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată care este măsura adevăratei prietenii: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). El le spune ucenicilor: „Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 14-15).

Această afirmație este extraordinară. Dumnezeu nu doar că ne iubește, ci vrea o relație vie, personală, bazată pe încredere, sinceritate și apropiere. Rugăciunea, meditaţia, citirea cuvântului lui Dumnezeu și participarea la viața liturgică sunt căile prin care această prietenie se cultivă şi se hrănește. Vorbim aşadar nu de o relație unilaterală, ci de o angajare a omului întreg în comuniunea cu Dumnezeu, de o conlucrare permanentă cu harul dumnezeiesc. Dumnezeu răspunde - nu întotdeauna aşa cum am dori noi - căci răspunsul Său nu înseamnă neapărat împlinirea imediată a cererii. Uneori, El poate răspunde cu un „nu”, alteori cu un „nu acum”, dar şi cu un „am ceva mai bun pentru tine”. Importantă în acest sens este răbdarea. În viziunea ortodoxă, Dumnezeu nu este un automat de împliniri ale dorințelor, ci un Părinte iubitor care cunoaște nevoile adânci ale inimii noastre, chiar și atunci când noi cerem lucruri care nu ne sunt de folos.

Prietenia cu sfinții este o extensie firească a prieteniei cu Dumnezeu. Sfinții nu sunt figuri îndepărtate, ideale, imposibile, ci oameni care au trăit pe pământ, cu slăbiciuni și lupte, dar care și-au dedicat viața lui Hristos biruind patimile. Ei sunt modele, mijlocitori și tovarăși de drum. Când vorbim cu un sfânt prin rugăciune, nu vorbim în gol. Biserica ne învață că sfinții se roagă pentru noi, ne însoțesc și ne ajută. Dar aceasta o simţim şi noi de fiecare dată când vorbim cu ei. Cultul sfinților nu este idolatrie, ci expresia unei comuniuni profunde în Trupul tainic al lui Hristos, între cei din Biserica triumfătoare şi cei din Biserica luptătoare.

Prietenia cu Dumnezeu și cu sfinții nu este doar o consolare, ci o chemare la transformare interioară. Prietenii adevărați ne ajută să fim mai buni, să ieșim din egoism, să devenim mai curați. Astfel este și prietenia spirituală: o relație care ne sfințește. Într-o societate tot mai fragmentată și individualistă, a redescoperi această prietenie înseamnă a redescoperi esențialul: că nu suntem singuri, că suntem iubiți și chemați la o comuniune care nu se sfârșește niciodată.