Smerenia care ține totul

Amma Sincletica dă o definiție a smereniei care este destul de neaș­teptată. Ea zice: „Așa cum o corabie nu se poate construi fără cuie, tot așa omul nu se poate mântui fără smerenie”. Metafora pe care o folo­sește maica este una destul de simplă și transmite o idee limpede: sme­renia are o importanță centrală în viața duhovnicească. Ea este cea care ține toate virtuțile laolaltă; este factorul de coeziune. Smerenia trebuie să străpungă toate celelalte virtuți, pentru ca, în felul acesta, să dea coerență vieții duhovnicești.

Corabia, imagine frecventă în literatura ascetică, simbolizează viața omului aflat pe drumul mântuirii. Celor care o iubesc pe Maica Domnului și se roagă ei, le sunt foarte cunoscute cuvintele: „Marea vieții văzând-o înălțându-se de viforul ispitelor, la Limanul Tău cel Lin alergând, strig către Tine: scoate din stricăciune viața mea, Mult Milostive”.

Dacă smerenia este asemănată cuielor, înseamnă că fără ea tot ce construim - fie postul, fie rugăciunea, fie milostenia sau ascultarea - rămâne fragil, instabil, predispus la prăbușire. Cuiele nu se văd din afară, dar ele sunt cele care țin întreagă corabia. Smerenia nu caută să fie văzută, dar este cea care dă coeziune și coerență întregii vieți duhovnicești.

Imaginea cuielor care străbat fiecare scândură este și o imagine a felului în care smerenia străpunge toate gesturile noastre duhov­ni­cești. Ea trebuie să fie prezentă în toate: în tăcere, în slujire, în po­căință, în dragoste. Rugăciunea fără smerenie este lauda goală a fariseului din Templu; postul lipsit smerenie poate hrăni slava de­șartă; o milostenie fără smerenie poate deveni dispreț față de cel neajutorat. Smerenia, ca un fir invizibil, dă consistență și autenticitate întregii țesături duhovnicești.

Smerenia nu este complex de inferioritate, nu e înjosire artificială de sine, ci o recunoaștere adevărată a propriei condiții: că fără Dumnezeu nu putem face nimic (cf. Ioan 15, 5), că suntem doar vase de lut care poartă comoara harului (cf. 2 Cor. 4, 7). Smerenia este puterea lucidă care ne păzește înșelare.

Smerenia rămâne o nebunie în ochii lumii. Dar în logica Evangheliei, cel care se smerește va fi înăl­țat (cf. Luca 14, 11). Smerenia este un act de cunoaștere și de dragoste: cunoașterea propriei slăbiciuni și dragostea față de Dumnezeu care ne susține în tot. Smerenia nu e doar începutul drumului, ci și mijlocul și sfârșitul lui. Ea ține întreaga construcție în picioare. Și atunci când simțim că se destramă totul în noi, poate că ceea ce lip­sește este tocmai smerenia.