Megieș cu lumina: amintirea unui pictor mărturisitor

În seara binecuvântată a zilei de 25 iunie, anul mântuirii 2025, taina unei adunări s‑a așternut ca o rouă coborâtă din cer.

La ceasul blând al Cenaclului Zaheu, ne‑am adunat, laolaltă, ca niște făclii vii, purtând dorul neostoit după Frumos, cu inimile înveșmântate în lumina tăcerii și a cuvântului. S‑au înălțat vorbe cu miez și tâlc, s‑au țesut punți nevăzute între gânduri și simțiri și, deși vremea ne‑a silit să închidem filele întâlnirii, multe au rămas nerostite, ca niște mărgăritare ascunse în adâncul inimii.

Dar, mai întâi de toate, cuvenit era să aducem prinos de pomenire și recunoștință la împlinirea a 100 de ani de la nașterea smeritului pictor și zugrav de lumină, Paul Gherasim - care a iubit Liturghia ca pe un răsărit veșnic și a văzut în culori icoane de nevăzut, zugrăvind nu cu pensula, ci cu inima arzând de dorul Împărăției.

Deși nu fusese pregătită cu atenție, întâlnirea aceasta părea purtată de o pronie tainică, ca o candelă aprinsă întru pomenirea pictorului Paul Gherasim. Timpul însuși s‑a oprit o clipă, lăsând peste noi o adiere de binecuvântare, ca și cum acel ceas îi fusese dinainte rânduit. În tăcerea serii și în lucrarea cuvântului, am simțit cum prezența lui se întoarce printre noi, discretă și luminoasă, purtată de amintiri și de ecoul unei vieți închinate veșniciei.

El împreună cu alți slujitori ai frumosului și ai duhului - cei care au clădit, în vremuri grele, admirabila frăție Prolog - au luminat cu tăcerea și cuvântul lor vremuri întunecate. Atunci când regimul comunist încerca să stingă scânteia sufletului, acești mărturisitori s‑au bucurat de privirea caldă și binevoitoare a unor mari cărturari români - păzitori ai memoriei și ai Adevărului.

De aceea, seara nu a fost doar un popas cultural, ci o liturghie a inimii. O aducere‑aminte cu iz de veșnicie, o sărbătoare duhovnicească închinată celui care nu a pictat cu pensula, ci cu o inimă aprinsă din Lumina cea neînserată.

 A fost, fără îndoială, un ceas de rugăciune și de trăire adâncă pentru cel care a mânuit penelul nu ca pe o unealtă, ci ca pe o prelungire a rugii și a sufletului său - Paul Gherasim, născut în localitatea Botești, din comuna Horodniceni a plaiurilor sucevene.

Și multe ar fi de spus, căci duhul său, nevăzut, dar lucrător, parcă ne‑a poftit tainic pe fiecare la această întâlnire a inimilor, tocmai în ziua când se împlineau 100 de ani de la venirea sa în această lume. Nu întâmplător, ci cu rânduială dumnezeiască, ca o chemare la pomenire, la înălțare și la mulțumire.

Și nu doar acolo s‑au ridicat prinosuri de rugăciune, ci și la Putna, unul din altarele de piatră ale neamului; la București, între ziduri încă pline de ecoul pașilor săi; și în alte locuri tăcute și sfințite de rugăciune. Fiecare pomenire a fost o candelă aprinsă întru veșnica lui odihnă și o mărturie că lucrarea sa a fost mai mult decât artă: a fost o slujire tainică a veșniciei, o icoană vie, zugrăvită nu pentru a plăcea lumii, ci pentru a atinge Cerul.

În această cinstire se cuvine să amintim și vetrele sale de obârșie - Rădășeni și Horodniceni, așezări cu rădăcini adânci în țărâna sfințită a Moldovei. În vremuri când adevărul era silit să tacă, iar cuvântul era o faptă primejdioasă, acolo a prins contur, cu trudă și jertfă, o monografie de suflet, dăruită de învățătorii Vasile și Ana Neculăiasa. A fost o lucrare nu doar de condei, ci de veghe - o strajă pusă peste memoria unui pământ care nu și‑a uitat nici fiii, nici credința. Ei, asemenea unor cronicari smeriți, au păzit cu grijă lumina istoriei, stând neclintiți atunci când umbrele veacului de restriște încercau să o stingă.

Ei au adunat cu grijă mărturii, datini și fapte din vremi trecute, așezându‑le cu pricepere în carte - nu ca simplă înșiruire de cuvinte, ci ca o liturghie a memoriei neamului. S‑au dovedit a fi slujitori ai cuvântului, după cum, din familia lor, au răsărit mai mulți slujitori ai Bisericii lui Hristos: unul arhimandrit, altul ieromonah, o călugăriță la Mănăstirea Agapia și exemplele ar putea continua. Fiecare, în felul său, a fost un mărturisitor al luminii, o punte între ce‑a fost și ce va fi, între pământ și cer.

Din opisul învățătorilor Neculăiasa s‑au păstrat mărgăritare de slovă și de istorie, cuprinzând în ele crâmpeie din frumusețea celor două comune vecine. Și cum să nu tresalte inima la această aducere aminte? Căci, iată, în vremea copilăriei mele, am fost de multe ori, toamna, să culeg bureți din pădurea Prodana, care se așternea ca o catapeteasmă verde între cele două așezări, Rădășeni și Horodniceni. Din marginea acelei păduri, poteca ajungea în satul Botești, în care a văzut lumina zilei pictorul de mai târziu, Paul Gherasim. Astfel, firul amintirii se țese cu cel al istoriei, iar pașii mei de copil se împletesc tainic cu pașii începutului de viață ai unui om ce avea să aducă cerul mai aproape prin culoare, liniște și rugăciune.

Am poposit, mai apoi, în anii fragezi ai chemării mele de slujitor al Bisericii, chiar în satul Botești, unde își trăia bătrânețile, cu demnitate și blândețe, un cunoscut profesor și odinioară director al Seminarului Sfântul Apostol Andrei din Galați, preotul Constantin Todicescu. Așezat la pensie în tihna Boteștilor, părintele Todicescu rămânea neobosit în duh, o făclie aprinsă care încă lumina inimile celor care‑l căutau. Despre el a scris cuvinte evocatoare preotul profesor Eugen Drăgoi, în a sa istorie a seminarului gălățean, acel loc în care preotul fălticenean a fost rânduit de Dumnezeu să slujească drept director vreme de mai bine de 20 de ani.

Se retrăsese de ceva timp în tihna Boteștilor, chiar în comuna în care s‑a născut (Horodniceni), și probabil că își aflase acolo un sălaș nu doar trupesc, ci și sufletesc - o chilie la marginea lumii, dar în miezul veşniciei. Îmi amintesc limpede casa în care m‑a primit, o adevărată încăpere de duh, în care icoanele, cărțile și amintirile se împleteau într‑o liniște caldă, ca într‑un paraclis al memoriei.

Cu el am avut binecuvântarea să mă pregătesc, în cuvinte și în duh, verificându‑mi cunoștințele de Vechiul și Noul Testament, înainte de susținerea examenului de admitere la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, unde se adunau multe suflete cu dor de slujire, încât pentru un singur loc se luptau aproape 30. Probele eliminatorii, aspre și drepte ca o judecată a conștiinței, și toate celelalte exigențe făceau ca orice doritor al unei asemenea competiții să se pregătească temeinic, ca o pregustare a jertfei ce urma să fie adusă întru slujirea Domnului și a poporului Său.

Preotul profesor Constantin Todicescu se afla către sfârșitul zilelor sale pământești, privind cu ochi luminați spre veșnicie. Era dintr‑o altă vreme, una a acriviei și nobleței, un preot și dascăl de școală veche, cu o rigoare temeinică în teologie și o iscusință de neclintit în chivernisirea seminarului gălățean. Chiar dacă anii s‑au așternut ca o tăcere peste acea epocă, amintirea sa rămâne vie în conștiința celor care i‑au fost aproape - ca o icoană ce nu se șterge, ci luminează mai adânc pe măsură ce timpul trece.

Odată cu instaurarea regimului comunist, seminarul gălățean și‑a încheiat activitatea, dar sufletul păstorului său nu s‑a plecat. Fostul director și‑a păstrat neclintită dragostea pentru Evanghelie și carte, ca pe niște lumânări ce ard neîncetat în noaptea vremurilor. În fiecare zi, după cum însuși mărturisea, își așeza mâna cu osârdie peste condeiul cunoștinței, scriind și citind câteva ceasuri. Nu știu ce s‑o fi întâmplat cu biblioteca sa, cu arhiva plină de mărturii și cu scrisorile păstrate, multe dintre ele deosebit de valoroase, purtând semnături și mărturii prețioase.

A fost prețuit nu doar de ucenici sau colegi, ci și de mari figuri ale vremii - precum ministrul cultelor de odinioară, Alexandru Lapedatu, care l‑a respectat și l‑a sprijinit. Numele său răsuna cu gravitate și cinste în cercurile eclesiale și culturale ale epocii. La Galați, sub conducerea lui, seminarul nu era doar o școală, ci o cetate a formării în duh și adevăr, o pepinieră de conștiințe luminate. Când Patriarhul Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Sucevei, poposea în ținutul Fălticenilor, părintele Todicescu avea cinstea să‑i fie aproape, fiind adesea vizitat sau invitat să însoțească suita arhierească la mănăstirile Slatina, Râșca, precum și în alte locuri din împrejurimi.

Așa se face că, de‑a lungul vremii, am ajuns și eu de multe ori în satul natal al lui Paul Gherasim. M‑am gândit adesea la această legătură nevăzută, pe care i‑am împărtășit‑o și lui, în liniștea câtorva întâlniri pe care Domnul mi‑a îngăduit să le trăiesc, la București. Ne‑am regăsit în preajma Mănăstirii Stavropoleos -loc unde duhul se împletește cu frumusețea, unde fiecare colț poartă un ecou de veac și o adiere de har. L‑am întâlnit acolo, fie la hramuri, fie la sărbători sau seri de cuvânt și cântare, dar mai ales la resfințirea sfântului lăcaș, în anul 2012 - moment în care pietrele mănăstirii parcă și‑au redobândit glasul, iar Paul Gherasim, tăcut și luminos, părea că vede în acea zi împlinirea unei vechi rugăciuni zugrăvite cu ochii inimii.

Cu toate prilejurile duhovnicești și culturale de la Stavropoleos ori din alte locuri mângâiate de har, era cu neputință să nu‑l remarci pe Paul Gherasim. Prezența lui discretă era întotdeauna însoțită de un cuvânt care părea că iese dintr‑un adânc gândit și purtat vreme îndelungată.

Aș îndrăzni să spun că nu era totdeauna ușor de abordat, nici pe deplin îmblânzit de rânduielile eclesiale. Avea un duh aparte, poate uneori puțin străin de atmosfera liturgică în sensul convențional, dar tocmai prin asta îți lăsa o învățătură. Uneori printr‑un cuvânt aspru, alteori doar printr‑un gest sau o privire. Nu se încadra în tipare, și poate de aceea era atât de viu. Stilul său era greu de descris - ca o icoană nefăcută de mână, dar recunoscută de inimă. Era, parcă, un om cu marginea hainelor veșnic prinsă de o altă lume, una în care mustrarea zidește, iar tăcerea vorbește.

Dincolo de acest anume fel de‑a fi, apreciat sau contestat de cei din preajma lui, Paul Gherasim era legat de Biserică. Își apleca inima asupra cuvintelor Scripturii, asculta cu evlavie Liturghia, iar înfățișarea sa cuvioasă, cu barbă și așteptare prelungă, parcă amintea de cea a unui monah bătrân. Amintirile mele vagi, rămase după întâlnirea cu Nicolae Steinhardt, îl țineau pe Gherasim aproape de acesta. Le simțeam înrudirea - nu doar în înfățișare sau gesturi, ci mai ales în felul mărturisirii. Aveau aceeași rezervă asumată, același curaj tăcut, aceeași încrâncenare senină cu care stăteau în fața lumii. Amândoi păreau sculptați dintr‑o credință care nu are nevoie să se apere, ci doar să ardă - mocnit, dar neîncetat.

De altfel, Paul Gherasim a reușit să adune în jurul Bisericii un grup de pictori cu remarcabilă activitate, toți mărturisitori într‑o vreme în care orice adiere de spiritualitate autentică era atent supravegheată. Regimul comunist, în teama lui de duh și de gând liber, urmărea aceste întruniri ca nu cumva să renască, în alt chip, flacăra Rugului Aprins sau să prindă viață adunări considerate subversive.

Și totuși, s‑au adunat. În taină, în liniște, întru lucrare. Horia Bernea, Horea Paștina, Mihai Sârbulescu, Cristian Paraschiv, Constantin Flondor și Ion Grigorescu - nume care, fiecare în felul său, au pus penelul în slujba unei frumuseți care nu cere aplauze, ci tăcere. Alături de ei, Paul Gherasim nu era doar un artist, ci un stâlp nevăzut - cel care așeza rugăciunea în centrul actului artistic, cel care dădea tonul fără a se impune, cel care trăia pictura ca pe o Liturghie nesfârșită.

Paul Gherasim a fost un pictor mărturisitor. În jurul lui, alții, mai desăvârșiți sau mai puțin iscusiți, țineau aceeași linie și lucrare sub inspirația îngerilor, ca o închinare adusă Frumosului ce nu apune...

Am aflat, din mărturiile celor care au avut binecuvântarea să‑l întâlnească mai de aproape, că dincolo de severitatea afișată (și respectată de unii), înlăuntrul lui se ascundea o inimă în care se aflau multe daruri. După vizitele la el, care nu erau lesne de înfăptuit, tuturor celor care‑i deveneau apropiați prin răbdare, curăție și sete de sens, le dăruia câte ceva. Puteai pleca de la el cu un sfat bun, alteori cu o carte, parcă anume aleasă pentru nevoia ta lăuntrică, sau cu o ulcică de lut lucrată cu măiestrie, ca un simbol al vasului de lut care poartă în sine comoara nevăzută. Și, mai rar, dar cu atât mai prețios, primeai o pictură, mai ales în vremea din urmă, când anii se adunaseră ca toamnele în crengile vieții și plecarea din lumea aceasta bătea în taină la ușa sufletului său... Toate aceste daruri deveneau, fără ca mulți să știe, testamente tăcute ale unui om care a pictat nu doar icoane, ci și oameni, întâlniri, momente.

Paul Gherasim s‑a mutat din această viață departe de locurile natale, dar cu inima întoarsă mereu spre ele, ca un ceasornic care nu încetează să bată în ritmul rădăcinilor. Satul, cu frumusețea lui, cântată și revelată de Ernest și Horia Bernea sau de Costion Nicolescu, a rămas pentru el un reper tainic, o icoană vie, purtată lăuntric în liniștea fiecărei zile. Deși pașii l‑au dus departe de Botești, sunt încredințat că n‑a uitat niciodată chemarea bisericii din sat - acolo unde, poate pentru întâia oară, a auzit glasul Evangheliei, al cărui ecou nu s‑a stins niciodată.

În el rămăsese, adânc, frumusețea tihnită a caselor, rânduiala lor în mijlocul firii, pădurea care nu doar separa, ci și unea cele două comune care ne‑au fost leagăn - lui, și mie. Poate că acea chemare tainică a baștinei a fost puntea pe care ne‑am întâlnit, târziu, în București, printre oameni străini, purtând amândoi, în suflet, dorul aceluiași Cer. Drumul către Împărăție e personal - drept ori ocolit, în liniște sau cu tulburare -, dar fiecare trebuie să‑l parcurgă cu aceeași sete de lumină. Iar căutarea învățăturii, a frumosului, rămâne bucurie care nu se pierde.

Când am aflat că megieșul meu, Paul Gherasim, s‑a mutat din lumea aceasta, m‑am îndreptat cu epitrahilul și omoforul spre biserica Mănăstirii Stavropoleos, ca să‑i citesc rugăciunea de dezlegare a păcatelor. Nu veniseră încă nici monahii, nici prietenii lui, nici confrații din lumea artei. Dar cred, din toată inima, că erau de față îngerii - acei slujitori nevăzuți ai Liturghiei pe care el a iubit‑o. Fiindcă Taina Sfintei Liturghii ne încredințează că, odată cu intrarea preoților, intră și cetele îngerești, care slujesc alături de noi, nevăzut, spre slava Stăpânului ceresc. Și dacă cineva merita să fie petrecut astfel, în tăcere, dar însoțit de Lumină, era și Paul Gherasim.

În lumina acestei amintiri, păstrez în suflet chipul cuvios al lui Paul Gherasim, iar de câte ori mi‑a fost dat să admir lucrările sale, am încercat cu sfială să‑i înțeleg mesajul, care întotdeauna avea, cel puțin în ultima perioadă a vieții, teme desprinse din marile adevăruri ale credinței.

M‑am bucurat nespus într‑una din zile, când pașii m‑au purtat către reședința unui arhiereu, iubitor de artă și lumină, și am observat că în odaia rânduită oaspeților, alături de câteva icoane de o rară frumusețe, se aflau mai multe picturi ale lui Paul Gherasim. Era ca și cum pictorul însuși ar fi fost de față, cu prezența lui discretă și tainică. O comoară adevărată, nu doar pentru cel care o păstrează, ci mai ales pentru cel care o înțelege și o cinstește.

Astfel de comori au fost create de cei care au înțeles că toate lucrurile valoroase se trimit din vreme în cer. Aici rămân numai cele pe care molia, rugina ori furii le sapă, le fură și se strică.

De aceea, în jurul acestor puține și prețioase amintiri, Paul Gherasim, picturile lui și memoria lui devin ferestre către lumea unde lumina nu se irosește, unde fiecare culoare e rugăciune, iar fiecare tăcere - doxologie. Pomenirea lui și a celor iubitori de Dumnezeu nu este doar o amintire a trecutului, ci o lumină care ne însoțește, blândă și neclintită, pe drumul nostru către Înviere. Ca o candelă a inimii aprinsă de har, care nu se stinge niciodată.

Fie ca pomenirea lui să fie lumină călăuzitoare pe drumul către Împărăția unde se întâlnesc toate iubirile curate, toate căutările sincere și rugăciunile înălțate în tăcere. Acolo, în lumina veșnică a Învierii, sperăm să‑l revedem și noi, cândva, pe Paul Gherasim - pictorul de aici și mărturisitorul de dincolo -, zâmbind discret și primindu‑ne cu duhul mărturisirii și cu același cuvânt greu de înțeles, dar dătător de nădejde...