La lumina opaiţului. Memoria ca normalitate

Exerciţiile autobiografice nu sunt prea răspândite în rândul înalţilor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române de ieri şi de astăzi, cu toate că există şi notabile excepţii de la regulă. Dar, atunci când apar, ele nu sunt simple consemnări de evenimente, ci aduc o privire clară şi profundă, filtrată prin lentila credinţei asupra lumii şi oamenilor săi. Nu doar fapte şi povestiri, ci sens şi desluşiri adânci, dincolo de date, cifre, statistici, proiecţii diverse. O astfel de carte este şi volumul intitulat, metaforic, La lumina opaiţului. Portrete, consemnări, amintiri, al patrulea dintr-o serie mai amplă, avându-l ca autor pe Arhiepiscopul Dunării de Jos, Casian Crăciun. Există o concordanţă, o potrivire subtilă între titlul lucrării şi conţinutul acesteia. Opaiţul (lampă mică, de lut, care iluminează cu ajutorul unui fitil de bumbac introdus în ulei, sursa de lumină a primilor creştini din catacombe) împrăştie o lumină blândă şi calmă, uneori tremurătoare, într-o epocă dominată, strivită chiar, de prea multă lumină albă, mată, strălucitoare, dar adesea mincinoasă şi fără profunzime. Opaiţul, micul opaiţ, luminează paşii şi calea celor care caută Adevărul şi sensul acestei vieţi trecătoare. Poate nu întâmplător, introducerea, cuvântul înainte al lucrării, a fost intitulată de către autor „ulei bun pentru opaiţ”, fiind un apel, citez, „pentru normalitatea comuniunii dintre cei prezenţi cu cei trecuţi la cele veşnice”.

Lucrarea se desfăşoară pe mai multe direcţii, mai multe linii de forţă care structurează întregul. Aş dori să încep cu cea care prezintă ima­ginea Bisericii din „interiorul” acesteia, cu frumuseţile şi dificultăţile sale: formarea clerului, momentele-cheie ale pastoraţiei, relaţiile cu diaspora românească, provocări misionare, istoria recentă etc. Legat de acest ultim aspect a se vedea descrierea neaşteptatei frumuseţi şi profunzimi spirituale a Sărbătorilor Pascale din perioada COVID-19, care nu arată altceva decât puterea extraordinară a creştinismului universal de a renaşte în momente de criză majoră. „Limita” arată forţa lui. O imagine de ansamblu a vieţii clericale, la nivel local şi naţional, este şi ea creionată prin însumarea mai multor portrete scrise cu har şi empatie, de la ierarhi la „modeşti” (cu ghilimelele de rigoare, desigur) preoţi de parohie, monahii şi monahii pe care autorul a avut bucuria de a-i cunoaşte şi frecventa de-a lungul timpului. Cartea completează deci istoria oficială cu mărturiile celor care au trăit efectiv istoria recentă a Bisericii noastre. Numeroase sunt figurile demne de a fi menţionate aici; eu mă voi mărgini doar la portretele prof. Mircea Păcurariu, al cărui nume se confundă cu studiul istoric al Bisericii Ortodoxe Române, al Părintelui recent canonizat Dometie Manolache, primul sfânt rodit de asprul pământ al Bărăganului de unde el este originar, sau Dumitru Popescu, model de erudiţie şi trăire creştină. Arhitectul Călin Hoinărescu, arhitect de clădiri, dar şi de suflete. Lista este lungă şi emoţionantă, după cum spuneam, dar cel mai mult mi-a plăcut portretul regelui Mihai I, prezent la Galaţi la sărbătoarea Sfintelor Paşti, în anul 2016, la un an de la aşezarea pietrei de temelie a magnificei catedrale de la mal de Dunăre de către regele Ferdinand şi regina Maria. La finalul portretului, o combinaţie rară de duioşie, respect şi demnitate, ierarhul Dunării de Jos a preferat să aşeze memorabilele, uriaşele cuvinte ale regelui Mihai, mai actuale acum ca niciodată: „Patria mi se pare că am împrumutat-o de la copiii noştri şi nu de la înaintaşii noştri”. Să luăm aminte deci, ne cheamă autorul volumului, în stilul său foarte „literar”, dar şi exact-descriptiv, în acelaşi timp. Pentru că aici, în lumina opaiţului acestuia de hârtie şi duh, veţi găsi un limbaj cald, poetic pe alocuri, combinat cu verbul şi raţiunea, care lucrează inteligent cu emoţia, dar nu se lasă niciodată pradă acesteia din urmă. Personal, am apreciat foarte mult imagini şi expresii luate din lumea satului de altădată, care dau impresia de spontaneitate şi adevăr. Poate nu întâmplător, părintele Casian Crăciun evocă cu respect „atmosfera filocalică” a ţinutului şi munţilor Buzăului, de care este profund ataşat. Paginile dedicate Mănăstirii Ciolanu, Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, lui Vasile Voiculescu, tainicelor, enigmaticelor chilii rupestre din stânca de la Bozioru şi altele sunt mărturie a acestei stări de fapt.

Revenind la dimensiunea „socială” a lucrării, cititorul atent poate înţelege mai bine de ce Ortodoxia a fost şi este o religie „rezilientă” - cuvânt atât de la modă astăzi, adică a avut capacitatea să-şi revină şi să continue după şocurile majore la care a fost supusă de timp şi istorie - înainte ca acest termen să fie atât de utilizat de toată lumea. Explicaţia, pe lângă cea teologică, a fost că ea a traversat vremurile cu răbdare, înţelepciune, sinodal şi nu individual, prin dospire şi aşezare. Volumul acesta este plin de fapte şi întâmplări cu tâlc care reflectă şi întăresc cele afirmate mai sus. Iar când „rezilienţa” nu mai era posibilă, Biserica a ales rezistenţa prin cultură, cum ar fi de pildă magistralele concerte de Crăciun, ce aveau loc în perioada cea mai dificilă a regimului comunist, concerte susţinute de studenţi teologi în marile săli din Bucureşti, Iaşi, Sibiu - a se vedea, aici, paginile dedicate părintelui profesor Nicu Moldoveanu, dascăl, interpret şi fondator de şcoală muzicală religioasă.

Mi-au atras atenţia în acest volum şi acele pasaje, acele „gânduri” în care ierarhul-autor uită voit de grijile formei şi ale formulei şi livrează minunate pasaje formatoare, cum este cel intitulat „viaţa cu sens”. Se vede că frecventarea şi vecinătatea dintre Pateric şi marii moralişti francezi au lăsat urme de neşters, ca acestea, care aşază cititorul în faţa unei mari oglinzi de sens, cu sens: viaţa!

Ce ar mai fi de spus? Multe, cum ar fi de pildă faptul că volumul este tipărit în excelente condiţii grafice, o carte frumoasă, într-o lume în care acesta, cuvântul tipărit, pierde din valoare, vizibilitate şi capacitate formativă. El, volumul, se constituie într-un „opaiţ” mai ales pentru tinerii care se confruntă cu dificultăţi mari în a înțelege cum se poate construi şi trăi o viaţă frumoasă, cu har, într-o lume din ce în ce mai agitată şi secularizată. Nu e vorba doar de un exerciţiu de memorie, de fapte, întâmplări şi confesiuni ale unui om, scriitor şi ierarh care are ce spune, scrie şi povesti, ci de viaţă, pur şi simplu, cu toate provocările, complexitatea şi frumuseţea ei. Iar peste toate, Credinţa.