Fiere de albine

Un om care performează nu va performa la ne­sfâr­șit. Un om care eșu­ează nu va eșua la infinit. Acum mai mulți ani, privind la o ceremonie de decernare a medaliilor la Jocurile Olimpice, am fost surprins de expresia aflată pe figura medaliatului cu argint: părea captiv într-o melancolie densă, aflată dincolo de puterile sale de a o alunga sau limita. M-am uitat apoi fugitiv spre medaliatul cu bronz - avea un zâmbet aproape la fel de larg precum cel al medaliatului cu aur. Așadar, argintul valora pentru competitorul care îl câștigase mai puțin decât valora bronzul pentru celălalt competitor. Și totul pentru că ambii aveau alt termen de comparație. Primul își compara argintul cu aurul învingătorului, celălalt își compara bronzul cu neantul tuturor concurenților care speraseră la medalii și plecaseră acasă cu mâna goală. Primul pierduse în lupta pentru aur și de aceea lua argintul. Cel de-al doilea învinsese și de aceea lua bronzul, chiar dacă pierduse inițial trenul pentru lupta la aur. În mod paradoxal, argintul este întotdeauna medalia învinsului, a locului doi, a celui care va fi veșnic menționat drept cel care a pierdut în comparație cu strălucirea nestinsă a învingătorului care a plecat acasă cu aurul.

Oamenii care performează constant sunt asemenea albinelor productive. Ne place să credem că acești oameni pot obține rezultate indiferent de mediu, de persoanele din jur, de piedicile întâmpinate sau nu în cale. Însă Scriptura este clară: „Și iarăși am văzut sub soare că izbânda în alergare nu este a celor iuți și biruința a celor viteji, și pâinea a celor înțelepți, nici bogăția a celor pricepuți, nici faima pentru cei învățați, căci timpul și întâmplarea întâmpină pe toți” (Eccleziastul 9, 11). Așadar, sunt zile în viață când aurul ajunge la gâtul altor persoane, apoi vin zilele în care pierzi și bronzul, iar în cele din urmă închei prin a participa la concursuri știind de dinainte că nu vei ajunge departe. Ți-ai pierdut motivația, devii uzat mental, nu mai reușești să te focusezi, simți că ți-ai pierdut busola, subperformezi constant, iar eșecurile încep să se adune. Când se întâmplă toate acestea, „mierea” performanței se transformă în „fierea” eșecului. Dintr-o albină productivă devii o albină amorțită, care nu-și poate ajuta stupul, poate pentru că nu mai slujește așa cum trebuie acestuia, sau poate pentru că stupul în sine începe să își piardă eficiența și se îndreaptă spre disoluție.

Și totul începe cu ziua în care iei argintul, nu aurul.

Când Winston Churchill a ajuns pentru prima dată prim-ministrul Marii Britanii în 1940, nimeni nu anticipa cât de bine urma să performeze. Fără el, cu siguranță Marea Britanie ar fi avut puține șanse să obțină rezultatele uluitoare pe care le-a avut în războiul cu Germania nazistă dominantă, mai bine înarmată și cu un moral de fier. Churchill, la cei 66 de ani ai săi, s-a dovedit zidul de nepătruns din fața lui Hitler și a erodat, de fapt, convingerea generală că acesta din urmă este de neînvins. Rezistența britanică a fost cea care a ridicat moralul întregii Europe în vreme de mare cumpănă. Și totuși... În 1945, după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, în Marea Britanie au avut loc alegeri pentru fotoliul de prim-ministru. Churchill, după cei cinci ani de leadership apreciat în întreaga lume, a candidat pentru un nou mandat.

A pierdut.

Da, ați citit bine. Churchill a pierdut alegerile. Avea deja 71 de ani. Nimeni nu se mai gândea acum la el. Toți își spuneau că vremea lui trecuse. Dar Churchill nu era omul care să renunțe. În 1951, la 77 de ani, a câștigat un nou mandat de prim-ministru, funcție pe care urma să o ocupe până în 1955. Mierea nu s-a transformat în fiere. Eșecul nu l-a transformat într-un pierzător pe termen lung.

De aceea, ori de câte ori întâlnim oameni buni care se află în derivă, să le arătăm partea frumoasă a eșecului și să-i avertizăm în ceea ce privește vertijul amețitor al succesului. Dacă nu vom pune pe seama lui Dumnezeu reușitele noastre, acestea vor fi mai târziu pietrele de moară care ne vor trage după ele în adâncuri - câți nu spun uitând de Dumnezeu: „ce am fost și ce-am ­ajuns?”­ Dacă nu vom înțelege lecțiile eșecurilor noastre, ele se vor înlănțui în jurul nostru și nu ne vor mai permite să facem nimic.

Trăim toți ca albinele în stup. Trebuie să aducem lucrarea noastră pentru ca întregul stup să funcțio­ne­ze corect. Să producem miere, nu fiere. Mierea virtuților, nu fierea păcatelor. Dar nu vom reuși să o facem dacă ne concentrăm doar asupra noastră, fără a privi asupra întregului, și dacă atunci când vin perioadele dificile argintul ni se pare prea puțin în comparație cu aurul.

Doar cine știe să sufere și să învețe din eșec va ști cu adevărat și cum să se bucure de victorii, mulțumind lui Dumnezeu.