„Ecumenismul” Părinților deșertului

Ecumenismul, în forma sa modernă, apare la începutul secolului XX. Este un concept recent, dificil de aplicat lumii părinților pustiei în mod direct. Totuși, influența acestor asceți rămâne prezentă, mai cu seamă în mediile monahale ortodoxe, dar nu numai. Patericul Egiptean oferă un posibil punct de plecare. Chiar dacă nu vorbesc direct despre ecumenism, aceste texte pot fi explorate pentru a înțelege atitudinile față de alteritate. Întrebarea e legitimă: Găsim acolo respingere, izolare sau, dimpotrivă, deschidere și acceptare?

Astfel de întrebări sunt deosebit de actuale. Trăim într-un context tensionat, marcat de replieri identitare și de ascensiunea fundamentalismelor religioase. Ecumenismul presupune dorința de unitate între creștini. Nu este doar un deziderat teologic sau uman, ci o poruncă evanghelică. Se întemeiază pe rugăciunea lui Hristos pentru unitate (Ioan 17, 21) și pe porunca iubirii aproapelui (Matei 22, 39). Din această perspectivă, se pot citi și experiențele părinților pustiei.

Istoric vorbind, creștinismul a fost adesea perceput ca intolerant. Monahii, în special, au fost uneori asociați cu fanatismul. Dar această imagine este nedreaptă. Marii asceți egipteni au propus un alt model, centrat în jurul discernământului. În viața ascetică, el înseamnă o formă de înțelepciune asistată de Duhul Sfânt. Ea se aplică atât propriei vieți, cât și relației cu ceilalți.

Avva Antonie, unul dintre cei mai importanți părinți, subliniază că asceza fără discernământ nu duce la Dumnezeu. El insistă că viața spirituală depinde de aproapele. Deși retrași din lume, părinții pustiei nu au trăit izolați de ceilalți. Ei au înțeles relația cu aproapele ca fundament al vieții duhovnicești. Avva Ioan cel Pitic spune clar: toate poruncile se sprijină pe iubirea față de celălalt. Această iubire se extinde dincolo de comunitatea monahală. Ea include păcătoșii, vrăjmașii, ereticii ori păgânii. În fața păcatului, iubirea devine grijă, iar în fața pericolului, ea rămâne non-violentă.

Avva Sisoe refuză să ucidă un barbar, chiar în legitimă apărare, și se încredințează lui Dumnezeu. De multe ori, atitudinea lui pașnică a dus la convertirea atacatorilor. Avva Zenon spune că rugăciunea pentru vrăjmași este condiția pentru ca rugăciunea noastră să fie primită.

Atitudinea față de eretici este mai nuanțată. Se recomandă separarea de erezie, dar fără ură. Avva Agathon respinge orice acuză de erezie, pentru că socotește erezia despărțire de Dumnezeu. În schimb, avva Lot propune o cale de mijloc: păstrarea distanței, dar și oferirea unei șanse de îndreptare. Față de păgâni, părinții manifestă iubire. Avva Macarie se roagă chiar pentru sufletele păgânilor din iad. Într-un episod celebru, îl întâlnește pe un preot păgân și îl salută cu dragoste. Această atitudine duce la convertirea acelui om. Concluzia este clară. Părinții deșertului au trăit iubirea aproapelui în forme radicale. Pentru ei, nici o diferență religioasă sau morală nu anula chemarea evanghelică la iubire.

Se poate vorbi despre un ecumenism al lor? Nu în sensul modern. Dar putem vorbi despre o formă de toleranță religioasă. Părinții păstrează fidelitatea față de adevăr, dar refuză să se impună prin violență. Ei mărturisesc prin blândețe și prin exemplu.

Aceasta este, poate, forma primară a ecumenismului: o iubire fără granițe, care respectă alteritatea fără a relativiza adevărul și a-i minimiza conturul.