Croitor de zile

La noi în casă nu existau zile urâte. Când se întâmpla să se ivească vreuna, tata, care fusese croitor în tinerețe, punea iute mâna pe foarfecă și pe ac, dându-i o altă înfățișare, pe potriva dorințelor noastre. Ale mele, în primul rând, fiindcă eu eram cel mai mofturos dintre toți.

Despre zilele de vară ziceam că sunt prea lungi, și tata, harști, cu foarfeca, tăind o fâșie din ele, iar dacă nu era de ajuns, mai tăia una, până vedea că sunt mulțumit.

Iarna, zilele erau prea scurte și, câteodată, văzând că nu prea-mi place asta, tata se folosea de fâșiile rămase de la zilele celelalte, din timpul verii, lungindu-le. Se oprea din cusut doar atunci când îi făceam eu semn să se oprească. Odată a adus tot ce pusese peste vară în pod, fiindcă aici depozita peticele, cosând o săptămână întreagă la ziua de iarnă pe care îi cerusem s-o lungească. Noroc cu mama, care i-a strigat: Destul, omule, o să ne prindă vara cu iarna în casă, dacă nu te oprești!

Se putea întâmpla ca, la îndemnul meu, tata să se apuce să taie un crâmpei chiar dintr-o zi scurtă de iarnă. Cum nu se putea descurca cu foarfeca de croitorie, o folosea pe cea de vie, iar uneori lua fierăstrăul sau toporul, ca să despice țesătura de gheață a zilei respective.

Într-o iarnă, era cât pe aci ca orele să depășească zilele în lungime, iar într-o toamnă, ne-am pomenit cu berzele, ce abia plecaseră, întorcându-se înapoi la cuiburi, din cauza peticelor de primăvară cusute de tata, doar ca să-mi facă mie pe plac.

Ani de zile au curs zilele după pofta inimii mele. Și-ar fi curs mai departe dacă tatei nu i s-ar fi împuținat lumina ochilor, pe care el n-o întrebuința ca să vadă, vedea unde trebuie să taie și cu ochii închiși. Tata o folosea la cusut. Vâra în ac lumina din ochii lui, cosând cu ea, pentru ca toate zilele mele să fie frumoase. D-asta și erau. Dar lucrul acesta aveam să-l înțeleg nu atunci, ci mai târziu. Peste mulți, foarte mulți ani.