Pilda Sfântului Împărat Constantin cel Mare, o icoană pentru toate timpurile

Sfântul Împărat Constantin cel Mare reprezintă unul dintre cele mai pilduitoare repere hagiografice în tabloul unei reconstituiri firești a creștinismului în raporturile socio-politice ale vremii. Despre formarea sa culturală, despre ascensiunea politică, precum și despre atașamentul profund pentru cauza libertății de manifestare în Biserica Primară, am vorbit cu profesorul Marian Emanuel Păun, doctor în Istoria Bisericii Universale al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din București.

Stimate domnule pro­fesor, cu­noaș­tem pasiunea dumneavoastră pentru personalitatea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, corelativă preocupărilor de cercetare din vremea realizării tezei de doctorat. Vă rugăm să ne descrieți în câteva cuvinte contextul istoric al veacului al IV-lea, de care aparține implicit Sfântul Constantin cel Mare.

Biserica noastră ne descoperă faptul că nivelul credinței unui om se vede în autenticitatea viețuirii lui în Hristos, în împlinirea poruncilor Lui, în imitarea Lui, în familiaritatea gândirii cu El și în sfințenia vieții.

Religia creștină a fost întemeiată de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, pentru ca omul să poată redobândi moște­nirea veșnică, prin sfințenia vieții și prin lucrarea harului dumnezeiesc. Dar procesul de sfințire a persoanei înseamnă articularea ei la viața divino-umană a Mântuitorului, ceea ce determină un alt mod de viețuire, unul paradoxal, plăcut lui Dumnezeu și smintitor pentru omul lumesc.

Pentru împăratul roman, creștinismul a fost o religie întemeiată de un iudeu - Iisus - Care a săvârșit fapte minunate, S-a numit pe Sine Fiul Unicului Dumnezeu, a fost răstignit și Care a dat, după învierea din morți, ucenicilor Săi o dublă poruncă: să răspândească în toată lumea mesajul evanghelic și să-i boteze pe oameni, formând astfel comunități creștine diferite în credință și în comportament de cele păgâne.

Pentru cetățenii păgâni, viața, credința și obiceiurile creștinilor puneau în pericol stabilitatea și pacea în imperiu. Încă din a doua jumătate a primului secol, îm­părații romani i-au persecutat pe creștini. Spre sfârșitul secolului al II-lea se fixează, pentru prima dată, fundamentul legal al persecuției în dreptul roman. În secolul al III-lea avem primele legi persecutorii, pentru ca la începutul secolului al IV-lea, împăratul Dioclețian să declanșeze o amplă și organizată acțiune de persecutare a creștinilor, cunoscută și sub numele de Marea Persecuție.

Constantin se naşte din părinţi buni, blânzi, milostivi și evlavioși (împăratul Constanțiu Chlor și Sf. Elena), într-o colonie militară din provincia Moesia Superior. Cunoaşte realitatea persecuţiei, dar şi zădărnicia ei; vede dezumanizarea omului, dar trăieşte şi cu nădejdea soluţionării ei (imediat după urcarea pe tron, el oprește definitiv persecuţiile în provinciile sale). Creşte în preajma marelui persecutor Diocleţian, dar învaţă de la el numai calităţile sale organizatorice, militare şi reformatoare, înţelegând foarte repede că binele imperiului vine și din unitatea credinţei.

Putem afirma astăzi că primul împărat roman creștin s-a bucurat de o copilărie creștină la Naissus. Dumnezeiasca pronie a hotărât ca tânărul Constantin să crească în relația cu Dumnezeul creștinilor la Nicomidia, unde știm că lângă palatul imperial era o mare biserică, în preajma savantului creștin Lactanțiu, a împărăteselor Prisca și Valeria, a soldaților creștini etc.

Ce ne puteți spune despre momentul teofanic din 27 octombrie 312 și despre evenimentul legislativ de la Mediolanum (312/313)?

Acest eveniment minunat dinaintea luptei cu Maxențiu - apariția crucii de lumină pe cer (însoțite de literele X și P) și mesajul divin („Prin acest semn vei învinge”) - îi dovedește împăratului Constantin că politica sa filocreștină este pe placul lui ­Deus Summus, Care îl ajută prin intervenții supranaturale, a căror eficiență este dovedită imediat. Proiectul său religios se va ­concretiza prin legi și edicte pro­creștine, care vor ajuta Biserica în lucrarea ei misionară și sfin­țitoare. Acest moment rămâne un eveniment cu puternice implicații în relația personală a împăratului cu creștinismul, iar victoria de a doua zi a însemnat pentru Constantin probarea atotputerniciei Dumnezeului pă­rinților săi.

Acest edict hotăra libertatea religioasă a fiecărui cetățean, dar și unele favoruri pentru creștini și Biserică; cei doi împărați romani - Constantin și Liciniu - susțineau că această lege caută să împlinească „binele și folosul poporului”.

Toleranța religioasă garantată prin edict punea societății romane un început de moralitate și de maturizare socială prin întărirea familiei, prin eliberarea sclavilor și prin filantropia Bisericii Creștine. De aceea oamenii timpului său i-au înveșnicit numele pe inscripții, Constantin fiind numit „Omul născut pentru binele statului”.

Un fapt unic și extrem de important pentru Antichitatea târzie este prezența într-un edict imperial a unei mărturisiri religioase personale a autorului, o religie aparținând unei mi­norități de maximum 10% din populația statului și care fusese timp de trei secole persecutată și prigonită.

Drept aceea, noi credem că prin inițierea acestui edict Sfântul Împărat Constantin dorește să-și facă vizibilă înaintea oamenilor religiozitatea sa creștină și o va face de fiecare dată când aceasta va suferi o adâncire majoră, fundamentală, în relația personală cu Dumnezeul creștinilor.

Ce ne puteți spune despre numele, modelul personal și familial, precum și despre politica sa filocreștină? Au fost imitate și dezvoltate acestea ulterior de conducătorii și de mai marii lumii greco-romane?

Importanța acestui mare împărat o intuim nu doar în perioada domniei, ci o vedem și după moartea lui. Întâi de toate, numele Constantin și derivatele au fost puse de oamenii puternici ai vremii copiilor lor (fii și fiice). Apoi, modelul personal - împărat creștin, viețuire creștinească (rugăciune, post și milostenie), ctitor de biserici, legiuitor creștin, apărător al dreptei credințe, susți­nător al Bisericii - a fost imitat de notabilități, de împărații Imperiului roman și bizantin, de voievozi și domnitori din întreaga lume creștină.

Politica sa de libertate religioasă și filocreștină a dus la împăcarea și buna conviețuire între imperiu și instituția Bisericii. Măsurile și decretele imperiale au așezat societatea romană și pe cetățeanul roman într-un cadru social firesc, uman, moral și sănătos; au fost date legi spre uşurarea pedepselor celor robiţi, s-a îngrijit de cei neputincioşi şi neajutoraţi. Prin legea respectării zilei de odihnă (duminica), a dorit să spună că numai prin lucrarea lui Dumnezeu se dă libertate omului, căci libertatea este darul Duhului Sfânt. Aceste legi sunt dovada concretă a faptului că de-a lungul timpului convingerea creștină a Sfântului Împărat Constantin a rămas neschimbată, devenind din ce în ce mai transparentă.

Cum s-ar putea încadra și descrie, din punct de vedere istoric, providențialul moment teologic al Sinodului din Niceea - 325?

În anul 325, Sfântul Împărat Constantin va convoca la Niceea cel dintâi Sinod ecumenic al Bisericii, pentru a pune capăt ereziei ariene, a fixa data Paștilor și a soluționa alte nevoi religioase. Prezența Sfinților Părinți martiri la acest sinod a contribuit mult la adâncirea sufletului său în relația cu Hristos, lămurindu-i duhov­nicește ideile religioase. Discuțiile teologice la care a luat parte - susținute la cel mai înalt nivel dogmatic, însoțite și de minuni - l-au determinat pe împăratul smerit și evlavios să le sărute rănile episcopilor, crezând că prin acest gest primește binecuvântarea dumnezeiască.

Pe de altă parte, dovezile concrete de jertfelnicie și de martiriu, care erau vizibile doar pe trupurile episcopilor ortodocși, au constituit pentru Sfântul Constantin o certitudine că acest creștinism pe care îl susține este cel adevărat. Aceștia dovedeau, prin rănile lor, credința în Fiul lui Dumnezeu și în puterea minunată a lui Hristos de a-i ține încă în viață. Sinodul de la Niceea îl va determina pe Împăratul Constantin cel Mare să refuze încă o dată participarea la sărbătorile păgâne de pe colina Capitoliului prilejuite de Vicennalia.

Cum se poate identifica raportul Sfântului Împărat Constantin cu orașul său de suflet, Constantinopolul sau Noua Romă (324-330)?

Printre prioritățile Sfântului Împărat Constantin cel Mare era să aibă un oraș nou, un oraș al lui, ca să-și întărească proiectul său religios; el va deveni nu doar capitala lumii, ci și locul de raportare a tuturor popoarelor la cre­dința lui și după moartea sa, un reper al creștinismului pentru întreaga lume. Astfel, convocarea următorului Sinod ecumenic se va face aici, în noul centru al dreptei credinței.

Sfântul Constantin și-a propus ca Biserica „Sfinții Apostoli” din Constantinopol să devină necropola sa și a Ucenicilor Mântuitorului; el nu a dorit să fie înmormântat nici la Naissus, nici la Roma, nici la Ierusalim și nici în vreun alt oraș al Imperiului roman.

Mărturia cea mai credibilă, plauzibilă, firească, este că Împăratul Constantin s-a botezat în tradiția Bisericii niceene, cu puțin timp înainte de moartea sa (22 mai 337), lângă Nicomidia, în palatul său din orașul Ancyrona, de către episcopii care îl însoțeau încă de la începutul campaniei pornite împotriva Imperiului persan. Botezul său a constituit pentru creştini garanţia părtăşiei la Împărăţia cerurilor („De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu”), iar pentru necreştini, botezul a dezvăluit viețuirea sa creștină, cea în Hristos Iisus.

Vă rugăm să conturați un gând despre felul în care ­Biserica l-a mărturisit pe Sfântul Constantin, precum şi sensul și valoarea hagiografică a expresiei „întocmai cu Apostolii”.

Considerăm că prin împreuna cinstire a celor doi împărați - fiu și mamă - la 21 mai, Biserica a mulțumit întregii familii constantiniene pentru ajutorul și râvna acestora în păstrarea dreptei credințe și în răspândirea ei chiar și dincolo de granițele Imperiului roman.

Iconografia creștină i-a așezat pe cei doi sfinți împărați având în mijlocul lor Sfânta Cruce, învă­țându-ne cel puțin patru realități concrete după care s-au ghidat Sfinții Constantin și Elena: jertfa de bunăvoie sau starea paradoxală de rob liber presupune să măr­turisești că Mântuitorul Hristos este Împăratul și Stăpânul lumii; rânduiala lui Dumnezeu de a izbăvi lumea de robia vrăjmașului a inclus răstignirea Fiului Său pe cruce. Moartea lui Hristos a fost pentru mântuirea întregii lumi, iar învierea Lui a adus posibilitatea învierii noastre.

Deciziile paradoxale și controversate pentru contextul vremii lui, izvorâte dintr-o credință sinceră, care a trecut prin sita sufe­rinței/prigonirilor, prin focul teofaniei, prin simțirea lucrării harului în martiri și culminând cu botezul creștin, nu pot fi înțelese decât așezându-l pe Sfântul Constantin cel Mare pe drumul deschis de Domnul Hristos, Care a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Numai pornind de la un mediu creștin încă de la Naissus putem înțelege viețuirea sa creștină și creșterea spirituală progresivă, asemenea unui catehumen creștin.

Ca și gând pentru societatea de astăzi, cum să privească pilda de sfințenie și dăruire a marelui Împărat și Sfânt Constantin cel Mare?

Astăzi, cel care se naște într-un context socio-politic potrivnic creș­ti­nismului poate avea ca model de urmat viețuirea copilului/tânărului Constantin la Naissus și Nicomidia. Astăzi, cel care se naște într-o familie conducătoare știe - datorită Sfântului Constantin - cum să fie un lider bun pentru oameni, util pentru societate și plăcut lui Dumnezeu. Astăzi, privind la viața și activitatea Sfântului Împărat Constantin, înțelegem că dacă Dumnezeu ne cheamă la o slujire viața personală trebuie să se sacrifice, devenind o altă mărturie personală a morții și învierii lui Hristos, a Dumnezeirii Lui. Astăzi, poate mai mult ca oricând, este necesar să ne amintim ceea ce Sfântul Constantin hotăra la începutul secolului al IV-lea pentru întreaga lume romană, și anume: unitatea lumii nu poate fi dobândită fără respectarea adeziunii religioase a celui de lângă tine și a celui de departe, care poate ajunge în proximitatea ta. Importanța deciziilor sale a făcut ca și astăzi, într-o lume care se vrea nereligioasă, să se facă nenumărate trimiteri la modul cum Împăratul Constantin a reușit în secolul al IV-lea să rezolve criza politico-socială, economică și religioasă a Imperiului roman. În fine, Sfântul Împărat Constantin cel Mare a crezut atunci - și bine a socotit - că Biserica, susținută legal și financiar de către stat, are toate potențele pentru a întreprinde o vastă și bună activitate filantropică, extrem de benefică pentru societate.