Concursul de eseuri „Duhovnicul, călăuză spre Hristos și părinte tămăduitor”

Proiectul concursului, desfășurat anul acesta la nivelul liceelor din București, este în concordanță cu tematica hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în care sunt comemorați cei care au ­născut duhovnicește, au zidit suflete, au transformat vieți și au devenit prin cuvânt, dar și prin ­faptă, lauda neamului românesc. Este vorba de duhovnicii și mărturisitorii ortodocși români din secolul al XX-lea. În acest sens, am adus tema duhovnicului în atenția elevilor. Scopul proiectului a fost dezvoltarea sentimentului de apartenență la viața Bisericii.

Concursul a avut două secţiuni: Activitatea practică: „Duhovnicul, omul lui Dumnezeu pe pământ”, la care au participat elevii din învăţământul liceal, coordonaţi, monitorizaţi şi evaluaţi de profesorii de religie. Secțiunea a constat în asistarea la cateheze pe diverse teme religioase, participare la pelerinaje și excursii, susținerea unor acte de voluntariat, misiune printre colegii debusolați, care nu au răspunsuri la întrebările existențiale și pentru a găsi un duhovnic potrivit, precum și participare la slujbe. A doua secțiune a fost cea de creație literară - Eseu: „Duhovnicul, călăuză spre Hristos și părinte tămăduitor”. În cadrul acestei secțiuni, elevii au avut de întocmit un eseu în care au ilustrat bucuria transformatoare, plină de nădejde, pe care o poate avea un adolescent sub îndrumarea părintelui duhovnic. Festivitatea de premiere a participanților câștigători ai concursului a avut loc la Seminarul Teologic Ortodox Nifon Mitropolitul din București. Redăm, în continuare, două dintre eseurile cele mai apreciate ale concursului:

Încă de când eram mică obișnuiam să merg cu mama sau bunica la biserica din sat pentru a mă împărtăși. Întotdeauna eram întâmpinată cu o bucurie neasemuită de cei doi preoți ai noștri, părintele Florin și părintele Doru. Părintele Florin era duhovnicul familiei noastre și mă iubea atât de mult! De fiecare dată când mă vedea chipul i se lumina de fericire. Îmi amintesc cum îi spuneam „Tatăl nostru” pe când aveam doar 3-4 anișori și mereu îmi zicea că și Cerurile s-au deschis să mă asculte. După împlinirea vârstei de 7 ani am mers la spovedit la părintele, care mi-a explicat că Dumnezeu are o tablă mare în ceruri pe care sunt scrise păcatele noastre, iar atunci când le voi mărturisi un burete plin de iubire și iertare le va șterge pe toate… Timpul a trecut, iar eu am mai crescut și nu-mi amintesc să mai fi trecut pe la biserică multă vreme, valul lumii m-a cuprins și ușor, ușor am devenit ca mulți adolescenți de vârsta mea, în viețile cărora Dumnezeu cu greu își găsea vreun loc.

Dragul meu părinte Florin s-a stins, după lupte grele cu cancerul la doar 49 de ani… Trecerea lui la Domnul m-a marcat profund și m-a făcut să-mi amintesc că nu am fost recunoscătoare în fața lui Dumnezeu, care mi-a dat șansa minunată de a avea în cale un asemenea om de o blândețe îngerească. Un gând puternic m-a lovit, acela că trebuia neapărat să merg la spovedit… Am mers la biserică, unde m-a întâmpinat părintele Doru, care mi-a spus cu ochii în lacrimi: „Cât te-a așteptat părintele Florin…”. Am realizat cu durere cât mă așteptase bunul meu părinte ce devenise slujitor în ceruri, iar de atunci, în fiecare duminică sau sărbătoare am mers la mormântul acestuia din curtea bisericii dorindu-mi să strig cât să mă audă din ceruri: „Părinte, am venit, iartă-mă!”. M-am așezat în strană alături de părintele ce avea să-mi devină duhovnic. Mi-a spus că vede în mine un potențial rar întâlnit și că pot găsi în mine puterea de a fi un sâmbure de lumină al familiei și al tuturor celor care mă înconjoară. Aceste vorbe m-au uimit foarte tare, căci nu m-am gândit niciodată că pot face asta. M-a întrebat apoi: „Ai citit vreodată Pilda Talanților?”, iar cu glas sfios i-am mărturisit că nu… S-a uitat adânc în ochii mei și mi-a spus vorbele care de atunci mi-au schimbat viața: „Du-te acasă și citește-o! Nu încerca să-ți îngropi talanții, croiește-ți cu ei drumul spre mântuire ție și tuturor celor care îți ies în cale!”. Am mers acasă și am făcut exact ceea ce mi-a spus, Pilda Talanților mi-a deschis ochii, iar vorbele părintelui m-au făcut să aud chemarea lui Dumnezeu de a mă întoarce pe drumul către Împărăție. De atunci nu am lipsit nici măcar o duminică de la Sfânta Liturghie. La început nu înțelegeam aproape nimic din tot ce se întâmpla, însă apoi inima mea s-a umplut de atâta dorință de a cunoaște, de a afla...

Bucuria și iubirea mi-au umplut sufletul pe măsură ce descopeream, pe măsură ce învățam cum să văd fărâma de Rai ce ne e descoperită în fiecare Liturghie. Însă cel mai important lucru pe care părintele meu duhovnic mi l-a oferit a fost trăirea. Am învățat să plâng cu el la fiecare Evanghelie pe care o citea, la fiecare rugăciune și Euharistie, căci mă copleșea Iubirea fără de sfârșit a Tatălui ceresc.

Am reușit să-i conving pe cei din familia mea să vină la biserică alături de mine ca împreună să privim către Cer. N-am să uit cum le povesteam colegelor mele câtă bucurie este în Biserica lui Hristos, iar una dintre ele, care tot timpul spunea că este atee și că nimic nu o poate convinge, mi-a spus: „Știi că nu cred în Dumnezeu, dar modul în care îți luminează ochii atunci când povestești despre El mă face să mă gândesc că poate greșesc”.

Părintele avusese dreptate, am fost ajutată să devin așa cum mi-a spus. Am realizat că Dumnezeu mi-a vorbit întotdeauna prin glasul mângâietor al părintelui meu duhovnic, care m-a ridicat de fiecare dată din orice încercare, făcându-mă să realizez că nu există nici un moment în care Dumnezeu să mă părăsească, oricât de greu ar părea.

(A.G.B., Colegiul Național Elena Cuza)

Când sufletul meu era un labirint întunecat, iar fiecare pas părea să mă rătăcească și mai mult, am găsit lumina acolo unde mă așteptam cel mai puțin: în privirea blândă a unui duhovnic. Aveam 13 ani când am trăit primul atac de panică. Mă întrebam, speriată: „Ce este în neregulă cu mine? Sunt doar exagerată?”. Acel moment a fost începutul unei lungi căutări a unui răspuns care să-mi aline sufletul și să-mi redea liniștea. Anii următori au fost o luptă interioară continuă. Deși aveam credință, frământările mele nu găseau alinare. Până la 15 ani, simțeam că emoțiile mă copleșesc. Dar nu puteam vorbi cu nimeni despre ce trăiam. Tăcerea devenise o povară grea. La 16 ani, situația s-a înrăutățit. Am renunțat la sport, singura mea formă de eliberare emoțională, și am început să mă refugiez în obiceiuri nocive. Credeam că pot evada din propriile gânduri, dar tot ce făceam era să mă afund mai mult. În 2023, mi-am promis că voi deveni o persoană nouă. Dar viața mi-a arătat cât de fragilă este speranța. Mi-am pierdut tatăl, cel mai bun prieten al meu și, la scurt timp, un incendiu ne-a distrus casa. În fața acestor încercări, sufletul meu nu mai găsea nici măcar umbra unui refugiu. Apoi, într-o zi, am intrat într-o biserică. Nu intenționam să spun nimic, dar lacrimile mi-au luat-o înainte. Un preot s-a apropiat și mi-a spus simplu: „Te ascult”. În acel moment, am simțit că povara pe care o purtam în mine începea, în sfârșit, să se risipească. Prezența lui era copleșitoare prin liniștea și puritatea pe care o emana. Îl vedeam ca pe un „sărut de la un înger” - acea întâlnire rară cu un suflet atât de blând și plin de iubire, încât simpla sa prezență aducea alinare. Nu m-a judecat, nu mi-a impus soluții, doar m-a ascultat. Sfaturile sale, rugăciunile și căldura sufletească mi-au oferit o nouă perspectivă. Mi-a arătat că Hristos este mereu prezent, chiar și atunci când totul pare pierdut. Am înțeles că nu trebuie să port singură povara durerii.

În toți acești ani, căutam eliberare emoțională fără să mă întorc cu adevărat spre Dumnezeu: mă rugam, dar niciodată pentru sufletul meu. Spre surprinderea mea, după doar o întâlnire cu acest preot, m-am simțit mai ușoară decât oricând. După o lună, zâmbeam și râdeam din nou. Rugăciunile mele nu mai erau doar cuvinte, simțeam cum fiecare rostire îmi elibera sufletul și în doar câteva luni orice urmă de tristețe dispăruse. Puritatea trăită în acea perioadă a fost copleșitoare. Simțeam iubire, pace, speranță - lucruri pe care le crezusem pierdute. Minuni mici au început să apară în viața mea, dar cea mai mare dintre ele a fost chiar prezența lui Dumnezeu. Acest duhovnic nu a fost doar un sfătuitor, a fost vindecătorul sufletului meu, un doctor care mi-a redat lumina. M-a învățat să las frica în urmă și să-mi găsesc din nou speranța. Dacă viața mi-a adus durere, Dumnezeu mi-a dăruit și vindecare. Prin duhovnicul meu, am înțeles că lumina nu dispare niciodată - trebuie doar să ai curajul să o cauți.

(I.P., Liceul Marin Preda)